Fără și despre timp

Trebuie să am timp de aia, ba să îmi fac timp pentru ailaltă. Dar, în același timp, am nevoie de timp și pentru mine. De ceva timp încoace…timpul acesta mă tot sâcâie. Timpul care se scurge, în lung și în lat, mai lin sau mai tumultos, mai grav sau mai suav, dar parcă din ce în ce mai pe nesimțite. 

Mă uitam la ultima postare de pe blog - 10 octombrie. A trecut ceva vreme. Vreme în care mi-a fost dor de el și nu am vrut să îl neglijez, în care am vrut să scriu…dar, ca să vezi, nu am avut...timp.  Și nu pentru că sunt o persoană atât de ocupată încât să zici că nu aș fi reușit să îmi acord o oră-două, în care să dau din degete și să-mi aștern pe blog ideile, ci…pur și simplu, mi-am stabilit alte priorități. Priorități precum familie, facultate, job, prieteni și clipe dedicate mie însămi. Perioadă în care să mă acomodez cu noi începuturi, să (mă) regăsesc, să prețuiesc, să fiu acolo, să creez conexiuni și să țin lângă mine ceea ce am mai scump. Cât de mult sau de puțin, cât de ușor sau de greu. Ad-hoc sau cu planificare. Ceea ce nu am putut să nu observ, însă, este cât de rapid au trecut până și aceste momente.

Și stau și mă gândesc….pe de o parte, oare când au trecut anii? Când am devenit adult? Când s-au dus copilăria, adolescența și aproape toată studenția mea ? Nu zic, s-au consumat extrem de frumos și, privind înapoi, fiecare etapă a vieții mele a contribuit, în felul ei, la ceea ce sunt și continui să fiu. Pe de altă parte, poate greșesc, dar raportându-mă la perioada recentă (hai să zicem, ultimii 2-3 ani), parcă timpul a trecut și mai repede decât în toți ceilalți la un loc. Acum e ora 7.00, acum e ora 19.00. Acum e ora 23.00 și zici că te bagi la somn, acum s-a făcut 1 dimineața și tu credeai că au trecut 30-40 de minute. Timpul trece extrem de repede.  Să fie din cauza noilor provocări pe care ni le rezervă viața, atunci când devenim mai responsabili și trebuie să ne organizăm pentru a rezolva sarcinile de zi cu zi, oricare ar fi natura lor? De la goana asta după detoate care ne consumă și nu ne lasă răgaz? Să fie de la Bucureștiul ăsta cu agitația lui cu tot ? Sau vreun efect psihologic? Tu ce zici?

Mi-ar plăcea să pot controla timpul. Nu în exces, dar măcar puțin acolo…
Cumva, astfel încât să pot să acord suficientă atenție tuturor contextelor (privat, educațional, profesional), iar unele zile să nu mai fie un fiasco. Sau măcar să găsesc o balanță între task-uri, oameni, plimbări, setea de cunoaștere și de somn, distracție sau alte „bazaconii” care ne păstrează întregi la minte. Știu, știu, mulți ar spune că o mai bună organizare ar putea rezolva asta. Ei bine…nu cred că sunt singura care simte că, uneori, 24 de ore nu îi ajung să facă tot ceea ce își propune. Și e nevoită să amâne, să înghită în sec sau să renunțe. Și e al naibii de dureros uneori. Putem face ziua de 28-30 de ore ? L

Nu știu ce credeți voi, dar mie mi se pare că timpul ăsta e din ce în ce mai smecher. Prea se furișează, prea se ascunde, prea dispare atunci când vrei cel mai puțin. Prea te lasă baltă! La bine și la greu.  

 

S-a răcit și ceaiul…

Totuși…nu vreau ca articolul acesta să vă lase un gust amar. Iar în goana asta după o soluție ca să mai prelungim cumva clipa, închei cu un sfat, de-al lui Exupery : „E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine și să ne piardă, ci să ne împlinească."