România așa cum e. Prin ochii mei.

Haideți ca, înainte de a explora „străinătățurile”, să încercăm să ne cunoaștem țara. Să descoperim noi înșine ceea ce în România (să nu mai zic la nivel internațional) se promovează prea puțin. #haisăfim turiști de România!

Odată cu „staționarea” mea în Franța și cu uimirea, la fiecare pas, fie despre lipsa totală de cunoștințe despre România, fie cu o imagine distorsionată despre notre pays, din partea străinilor de diferite naționalități, am încercat nu numai să ofer o reprezentare cât mai clară asupra țării noastre, ci mi-am propus și ca, de îndată ce revin acasă, să încep să o învăț și descopăr.

Și iată-ne într-un tur prin sud, sud-vestul țării. 
Pitești - Cazanele Dunării - Sasca Montană – Bigăr - Băile Herculane - Tg.Jiu - Pitești. Per total, a fost uimitor. Acum, să le luăm pe fiecare în parte, în funcție de frumusețile pe care le oferă și de ceea ce am observat.

Cazanele Dunării


Obosiți sau nu, e musai să petreceți cel puțin o noapte aici. Oamenii sunt super de treabă (și nu mă refer la oamenii ăia de treabă care vor să te persuadeze cu ceva, ci la oamenii care îți răspund cumsecade la întrebări, te ajută cu indicații sau îți explică trasee din zonă și ce poți face mai departe). Cazarea, indiferent de opțiune, se află doar pe malul Dunării, iar priveliștea, pescuitul (pentru pasionați), liniștea, aerul, valurile line, vă ajută nu numai să vă super-relaxați, ci vă încarcă automat cu energie pozitivă și cu liniște sufletească. Vara viitoare, tot pe acolo mă găsiți, într-o mini-escapadă.

E minunat ceea ce natura poate face! E uimitor cum în dreapta ta vezi munte (bine, ele defapt sunt atestate din punct de vedere geografic, drept dealuri abrupte), iar în stânga zici că-i mare. Conducând de-alungul Dunării vei observa Porțile de Fier I și Porțile de Fier II, respectiv cele mai mari hidrocentrale de pe acest fluviu, exploatate cot la cot cu vecinii noștri sârbi, care deschid Defileul Dunării împreună cu peisajele sale pitorești. Dacă te hotărăști să te oprești, aici poți face drumeții prin rezervația naturală cu același nume. Noi am mers mai departe. Pe lângă imaginea de neuitat pe care o oferă combinația de bleu al cerului cu nuanțele de albastru-verzui a apei, împreună cu formele de relief care parcă au clădit lumea asta cuprinsă în privirile călătorului, cu bărcile, vapoarele, flora și fauna, înaintând către Dubova, te vei încărca de istorie. Vei da peste faimosul chip sculptat în stâncă al lui Decebal, regele sub conducerea căruia Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale. Conform Adevărul.ro, statuia este de 3 ori mai înaltă decât Colosul din Rodos, dar e cu 6 metri mai mică decât Statuia Libertăţii din New York (hai că suntem șmecheri). Ideea construirii acestei statui i-a aparținut omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan, al cărui nume este sculptat pe statuie, alături de

numele lui Decebal, şi a durat 10 ani (1994-2004). Foarte aproape de aici, vei regăsi Mânăstirea Mraconia, ridicată pe locul unui fost punct de observație şi dirijare a vaselor, a cărui construcție a fost datorată neputinței, din cauza reliefului, a trecerii simultane a două vase. Nu te da în lături de la o plimbare cu barca/cu șalupa (ultima e mai rapidă), pentru că numai așa poți observa într-adevăr și mai îndeaproape,frumusețea locului și comorile pe care le ascunde. În plimbarea voastră veți da peste Peștera Ponicova și Grota Veterani, aflate, spre deosebire de celelalte două, în zona Cazanelor Mari. Prima poate fi accesată și de pe apă și de pe uscat deoarece ea este săpată în Ciucaru Mare, versantul stâng al Dunării. Cu o lungime de 820 metri (cf. peregrinprinlume.com), ea este formată din 3 galerii pricipale: cea a stalactitelor, a stalagmitelor și cea a liliecilor, și e

recomandat a fi accesată cu echipament adecvat, vizita ei durând aproximativ 2 ore. Grota Veterani (atenție, nu a veteranilor, numele venindu-i de la generalul austriac de origine italiană, Friedrico Veterani, cel care a instalat aici fortăreața în timpul războiului turco-austriac), reprezintă un avanpost militar fortificat folosit drept refugiu împotriva turcilor, undeva pe la 1692. Tot aici se poate găsi și o fântână, construită de către prizonierii turci, în acele vremuri. Grota a reprezentat, de asemenea, între cele două războaie mondiale, adăpost pentru haiduci, dar și pentru muniție și hrană.  

Sasca Montană

Lăsând în urmă Defileul Dunării, cu minunățiile lui (și nu glumesc, e unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat), am ajuns pe Cheile Nerei, descoperind astfel, alte peisaje reușite create de natură. Totuși, cu cât ajungeam mai aproape de comuna Sasca Montană, cu atât drumul era mai prost și mai plin de gropi. Tot în partea negativă, putem trece și cazarea. Nu numai că nu sunt multe locuri unde te poți caza, dar și atitudinea oamenilor lasă mult de dorit. Fie că sunt conștienți că nu ai multe opțiuni, fie că, pur și simplu, așa sunt ei, posibilele gazde nu știu să se poarte cu posibilii clienți. La fel stăm și la faza cu mâncatul. Nu prea ai unde să te duci să mănânci, dar și unde găsești (noi am fost la unicul restaurant, în afară de cele de la cazare, din sat, construit pe o veche moară, de unde și numele-i), să nu te aștepți la o varietate de bucate. Nici măcar la ceva tradițional (poate un fel, două, dacă ești norocos). În schimb, răcoarea munților și pădurilor, dar și traseul pe care trebuie să îl străbați pentru a ajunge la Cascada Șușara, una dintre atracțiile turistice ale locului, compensează. Pe drumuri de munte, vorba lui Calistrat Hogaș, am mers de-alungul apei Șușarei, admirând reușitele naturii în ceea ce privește pădurile, poienițele, bolovanii răsfirați și acoperiți de mușchi, multitudinea de fluturi, schimbările de temperatură bruște și, uneori, neexplicabile, alte specii de plante pe care nu le știu și frumusețea cristalină a cascadei, tumultul ei comparabil cu susurul râului, ambele limpezi și curate. A fost un drum de aproximativ 3 ore, care au trecut pe nesimțite și care au meritat din plin.

Cascada Bigăr

Atât înainte, dar mai ales după ce a fost numită de către cei de la The World Geography, cea mai frumoasă cascadă din lume, Bigăr este atât pentru români, cât și pentru străini, una dintre atracțiile pe care trebuie să le vizităm tot pe Cheile Minișului și unul dintre „must see-urile” din România. În drum spre ea, pe același traseu, puteți să vă opriți la Cascada Beușniței, să vă trageți în poze lângă Lacul Ochiul Beiului  și, în funcție de anotimp, să adunați tot felul de flori de câmp.

Accesibilă de pe drumul principal, dar necesitând aproximativ 5 minute de mers pe jos, din cauza lipsei de locuri de parcare, această cascadă este una dintre cele mai frumoase forme de relief pe care le-am descoperit vreodată. Tot ceea ce înseamnă ea și tot ceea ce o înconjoară este deosebită. Nu aș recomanda nimănui să se mulțumească doar cu imaginile despre Bigăr pe care le vede pe net.  Într-adevăr, nu este ca în pozele photoshopate promovate online, dar este aparte și unică în forma pe care o întruchipează.

Băile Herculane

Nu poți să te plictisești pe drumul care duce către Băile Herculane. Culoarul Timiș-Cerna îți oferă păduri încă întregi, căsuțe sau sate clădite printre munții falnici, pajiști verzi și înflorite, drum bun și relaxant. Herculane nu e așa cum mă așteptam. Credeam că este o stațiune plină de persoane de vârsta a treia, în marea majoritate dărăpănată. Dar nu, este o zonă însuflețită, cu oameni de toate vârstele, în care se combină vechiul cu noul, în care munții se opresc în multitudinea de hoteluri și pensiuni, în care privind în zare, poți foarte bine să petreci un timp benefic pentru tine și sănătatea ta. Ceea ce, deși normal, mi-a displăcut, a fost mirosul predominat de sulf, al apelor cu tratament. La fel, nici aglomerația de pe stradă sau dificultatea găsirii unui loc unde să mâncăm, cu atitudinea destul de arogantă, nepăsătoare, poate chiar lipsită de bun-simț, a ospătarilor. Și dacă tot suntem la partea negativă, mare atenție și răbdare la zona din jurul Ștrandului Termal 7 Izvoare, la ieșirea din stațiune, plină de turiști neatenți, mașini parcate de o parte și de alta a drumului, lipsa de prioritate și nebunia specifică sezonului.

Pe lângă peisaj și izvoarele terapeutice, sunt și altele de făcut la Herculane. De pildă, poți să te tragi în poze cu statuia lui Hercule, cel de la care îi vine și numele, după ce ai luat la pas stațiunea și ai văzut deja clădiri vechi, frumoase, adevărate bogății lăsate în paragină sau aflate într-o încercare de reabilitare, dar și blocuri/case/restaurante noi, adaptate vremurilor noastre sau captând ceea ce Herculane reprezenta cândva. Poți vizita Grota Haiducilor sau Peștera cu Aburi, obiective turistice ușor de atins, dar poți să te avânți și în trasee mai lungi, prin munții Cernei. Totul depinde de timp, de vreme și de doza ta de curaj. Și poate și de chef. Cel mai mult m-au impresionat poveștile alor mei legate de momentele petrecute de părinții/bunicii lor aici, de amintirile provocate de vizita actuală și de ceea ce reprezenta stațiunea, pe vremea copilăriei lor. Întrebați-i și voi pe ai voștri.

Târgu Jiu

În drumul de întoarcere acasă, trecând prin Baia de Aramă și prin alte sătuce înconjurate de verdele pur al naturii, am vrut să vedem în realitate monumentele cu care Brâncuși ne-a făcut cunoscuți și ne-a lăsat să ne mândrim. Fiind o zi de duminica, în care aglomerația urbană, cele cel puțin 7 nunți pe care le-am văzut și căldura, nu ne-au permis să explorăm prea multe. Am reușit să vedem la pas doar parcul principal, unde am descoperit Poarta Sărutului, multitudinea de jucători de șah și un restaurant unde ciorba de burtă era ca apa. Am văzut din mers Coloana Infinitului, căreia i-am simțit măreția chiar și de la o distanță măricică. Chiar și din mașină, Târgu Jiu este un oraș simpatic și curat. Trebuie să revin. Nu mi-a fost deloc suficient timpul petrecut aici.


Horezu

Ceramica de Horezu. Cu toții o știm sau cel puțin am auzit de ea. Mai mult din mers, am apucat să admir frumusețea vaselor de lut pictate manual, cu cocoșii, florile sau modelele unicate care fac din această îndeletnicire una dintre cele mai frumoase specificități ale țării noastre.

Plecând mai departe către Vâlcea, admirând priveliștea oferită de Dealul Negru și inhalând mirosul cunoscuților mici de la Dedulești, până să ajungem la Pitești, am luat în piept toată aglomerația de sfârșit de weekend de pe Valea Ursului. În acest caz, dacă știi cum să faci timpul să treacă, nu ar trebui să ai nicio problemă.

Și am ajuns acasă, obosiți, dar fericiți. Încărcați de amintirea unei escapade ale cărei peisaje, detalii și oportunități, ne-au făcut să ne simțim uimiți și mândri de România.

De ce nu știm să promovăm atât în interior, cât și, mai ales, în exterior, adevărata valoare a acestei țări? Și mai întâi de toate, de ce nu știm să apreciem ceea ce avem? Țara noastră.