Prima impresie despre cursurile din experiența Erasmus

Defapt nu prima, ca prima a fost mișto. A doua, că aceea m-a șocat!

Scriu că primul contact a fost unul pozitiv deoarece cel dintâi curs pe care l-am avut aici a fost unul de engleză. Și cum engleza este prima limbă străină a românilor și punem accent pe ea încă de la grădiniță, unde mai adaugi și că profesorul era tare bine pregătit și deschis la cerințele studenților, am pornit cu dreptul în noul semestru. Eram foarte fericită și optimistă!

Dar optimismul meu a căzut 2 metri sub pământ începând cu a doua zi. Era o zi de joi...8 dimineața, curs magistral (curs unde profesorul vorbește și elevii notează, fără exerciții practice, fără teme, teste, ci doar cu examen final, curs ca majoritatea celor din România). „Comunicare și interacțiuni sociale” s-ar numi în traducere. Foarte interesant și practic, cu teme bine puse la punct și utile în viața de specialist în comunicare. Dar cum întotdeauna există un „dar”, foarte greu de urmărit ca nivel de fluiditate al vorbirii profesorului și al informațiilor. N-am notat mai nimic și am încercat toată ora să înțeleg cu ce se mănâncă, cu o senzație totală de disconfort și cu gânduri despre de ce naiba am ales eu asta! Dar, iar acest „dar” este și mai mare, habar n-aveam eu în timpul acestui curs ce mă aștepta la următorul. „Dreptul Comunicării” în traducere. Cred că numai dacă spun „drept” vă dați seama despre dificultatea lui. Iar când mai adaugi și un profesor care 2 ore nu se oprește, efectiv, din vorbit, care predă zeci de pagini fără prezentare ajutătoare și care sare de la un subiect la altul, legate fie de curs, fie de viața personală, îți dai seama că...„ești mâncat”, așa cum ar spune românul nostru drag. Nu știam dacă să râd sau să plâng de mine. Nu am putut absolut deloc să înțeleg ce se întâmpla la acest curs, iar când vedeam că nici francezii nu se puteau ține de profesor, asta îmi îngreuna și mai tare starea de spirit profund negativă. Punctul culminant al acestei stări a fost atins, totuși, la final, când...mnah, am zis și eu să mă duc la profesor, să îi explic ce și cum, să îl întreb cum pot proceda pentru a înțelege și aprofunda materia etc., și, drept răspuns am primit un non-șalant „Îmi pare rău, eu nu am cu ce să te ajut. Ia cursurile de la colegii tăi și astfel îți vei rezolva problema.”

Știți senzația aceea în care vrei să te ridici și să pleci? Nu pentru că nu îți place sau te cheamă cineva pe afară, ci pentru că fie te simți complet pierdut, fie nefolositor, fie te ia o panică din aceea de „Doamne! Ce mă fac?!”. Uite așa am fost eu la majoritatea cursurilor care au urmat, 17 cursuri la care mi-a luat cel puțin 3 săptămâni să încep să mă acomodez, să înțeleg, să deschid mai bine ochii și urechile și să las panica să fie înlocuită cu o ușoară (cu accent pe „ușoaaară”) senzație de confort. Bine, sunt cursuri la care până la sfârșitul semestrului nu am cunoscut acest sentiment de confort sau de ușurare, dar, nu le poți avea pe toate, nu?

E greu. E tare greu la început. Nu toate începuturile sunt grele, dar atunci când ești nou, străin, iar limba, modalitatea de predare, orarul, informațiile, sunt diferite de ceea ce știi, de ceea ce ai trăit sau de cum ți-ai imaginat, totul devine mult mai dificil! Cred că acesta este momentul în care mulți realizează că Erasmus nu este de ei. Este primul test pe care trebuie să îl treci pentru a nu băga coada între picioare și a te întoarce acasă. Și, deși, sincer...mă gândeam, la rându-mi, că nu am ce căuta aici, am tras de fiecare dată aer în piept și am încercat să îmi găsesc  motivația pentru a nu mă da bătută și a duce totul până la capăt! Oamenii din jurul tău sunt la fel de importanți ca propriul scop. Familia, care m-a susținut, dar și colegii de aici sau ceilalți studenți Erasmus cu care am discutat, m-au încurajat foarte mult și au reprezentat o parte foarte importantă în acomodarea mea și în drumul care mi s-a așternut pentru acest semestru. Și le mulțumesc pentru asta!

Așadar, va fi dificil să vă adaptați la un nou stil, poate chiar șocant pentru unii. Sau, din contră, nu va fi așa de rău, dar plecarea de acasă sau noii colegi vă vor pune piedici. Vă veți gândi, poate, să renunțați. Ar fi mai ușor așa, nu? Dar NU, nu acesta este răspunsul! Răbdare! Toate vin și toate trec. La greu, setați-vă obiectivele și scopul și lăsați-vă purtați de ele. La mai bine, nu uitați să luptați în continuare pentru ceea ce v-ați propus. Întotdeauna înconjurați-vă de persoane care să vă susțină și selectați-i pe cei care să vă fie alături! Demonstrați-vă vouă înșivă că puteți.

A! Și nu uitați, îmbinați întotdeauna utilul cu plăcutul. J