Francezii și căminele universitare

Am avut șansa și norocul pentru „buzunarul” meu, ca, pe parcursul experienței mele Erasmus în Franța, să stau la un cămin universitar.

Despre demersurile pe care a trebuit să le fac pentru a ajunge aici, v-am scris într-o postare anterioară, dar...ceea ce a lipsit din postare au fost emoțiile pe care le-am simțit înainte de a-mi ocupa camera. De ce?
Pentru că, obișnuită fiind cu căminele din București, mă așteptam să găsesc aceleași condiții, să trebuiască sa împart camera cu cel puțin o persoană și să o iau de la capăt cu acomodarea în legătură cu acest aspect, că nu mă voi descurca cu limba, cu baia, cu gătitul, cu alte posibile condiții impuse, într-un cuvânt, cu viața de cămin aici.

Imi amintesc de friguroasa zi de ianuarie în care am venit aici, la Nancy. După ce, într-un final, am găsit pe cineva care să mă ajute cu stația de autobuz de unde trebuia sa plec pentru a ajunge la reședința universitară Medreville – căminul meu pentru următorul semestru, și după ce am ocolit căminul cu 30 de kg de bagaj după mine...pentru că nu găseam intrarea, am reușit, într-un final, să ajung la recepție. Acolo, două doamne drăguțe (care nu s-au dovedit așa drăguțe pe tot parcursul semestrului), mă așteptau zâmbind după tejghea cu toate fișele pe care trebuia să le completez, cu toate informațiile necesare, cu o franceza însoțită de explicații, pe care să o înțeleg și eu și, bineînțeles, cu cheile de la camera mea.

Încă nu știam la ce să mă aștept...așa că, nerăbdătoare, am urcat până la camera mea de la etajul 5. Am deschis ușa și...cu surprindere, am dat de o camera luminoasă, primitoare, mobilată cu cap, micuță, dar suficientă pentru o singură persoană și cu o priveliște uimitoare asupra părții acesteia a orașului. Mi-a plăcut din prima!

În zilele următoare am început să descopăr căminul și împrejurimile. Medreville are cam tot ceea ce un student ar avea nevoie: pernă și plapumă pentru cei care au nevoie (doar nu era sa mă car cu ele după mine, nu?), bucătărie (bine, doar cu plite, mese și scaune), spălătorie, sală TV, săli de lucru, sală de festivități, cantină, parcare suficient de mare, responsabili de curățenie capabili, reciclare selectivă, oarecum (cel puțin mai mult ca în România) respect din partea co-locatarilor și, din ceea ce am observat de-alungul timpului, liniștea necesară  pentru a putea studia și a te odihni (bine, nu mereu). La fel cum și partea orașului, în care se situează îți oferă tot ceea ce îți trebuie: supermarket-uri, farmacii, magazine și magazinașe, restaurante, stație de autobuz aproape, accest rapid la gară, la centru, la facultate. Chiar m-am simțit bine în camera mea și în zona în care clădirea se situează! O sa îmi lipsească liniștea de aici și, cel mai mult, cântatul non-stop al păsărerelor, indiferent de zi sau noapte (unul dintre cele mai frumoase posibile, pe care le-am auzit) și priveliștea de la geamul meu, chiar și pe timp de ploaie.

A! Și să nu uităm despre simulările de incendii, despre care am vorbit fix în postarea anterioară. Se pare că ele nu se fac numai la facultate, ci și la cămin. Nu sunt ele foarte dese, dar sunt! S-a întâmplat de două ori de când sunt eu aici, iar acțiunea a fost aceeași ca la facultate! Cu același calm și disciplină, studenții au ieșit din incintă și au așteptat liniștiți terminarea exercițiului. Eu nu îmi amintesc să fi trecut prin astfel de activități la căminele din București și nu știu pe nimeni care să fi făcut așa ceva! Trist. Sunt conștientă că în momente de panică lucrurile nu ar mai fi așa de simple și liniștite, dar măcar ne-ar ajuta să fim mai siguri pe noi și mai controlați, individual și ca mulțime, și ar contribui la evitarea, pe cât posibil, a unor evenimente ca cele...din toamnă.

Au fost, bineînțeles, și părți negative, părți pe care, oricum, nu cred că le-am putea controla sau schimba în vreun fel. De exemplu, nu ai putea schimba niciodată atitudinea unor persoane ca cele de la recepție cărora, foarte rar le-am văzut zâmbetul sau o atitudine deschisă față de noi. Întotdeauna trebuia să existe ceva încărcat în aer, un comentariu sau o indiferență totală față de cel din fața lor, iar asta, sincer, nu o să înțeleg niciodată de ce se întâmplă. Pentru că rolul lor, până la urmă, este fix opus, nu? Ei sunt cei care îi primesc pe oameni, cei care, practic, ar trebui să îi ajute și să îi atragă să se simtă bine astfel încât și pe viitor să aibă aceeași opțiune. Și acest fenoment nu se întâmplă doar la cămine, ci și la secretariate sau în alte spații în care se lucrează cu publicul. Înțeleg că este greu să lucrezi cu multe persoane, că poate fi obositor și enervant, dar până la urmă acesta este rolul tău și ar trebui să îl tratezi așa cum se cuvine. Da, pot fi și zile bune, și zile mai puțin bune, dar din atitudinea lor, fiecare zi este cea mai proasta zi din viața lor, iar cel care li se adresează pare a fi de vină. Zic și eu...

Totuși, cred că cel mai mare inconvenient aici a fost...internetul! România chiar are cel mai bun internet! Demonstrat! Aici, internetul nu numai că merge prost, dar uneori nu merge deloc. Și cel mai des nu merge atunci când ai cea mai mare nevoie de el, fie pentru a rezolva ceva pentru la facultate, fie când ți-e dor de ai tăi și vrei să vorbești cu ei, să îi vezi și să îi auzi! Este absolut „magnific” să te trezești fără conexiune atunci când te aștepți cel mai puțin și, oricât ai încerca să te reconetezi, să nu ai șanse de izbândă! L Dar am trecut și peste acest aspect, cu nervi și cu toate derivatele lor. Am învățat să folosesc mai mult dicționarul pentru traduceri, să îmi pun mai mult mintea la contribuție, să gândesc mai creativ, să am răbdare și...care sunt locurile mai aproape de cămin sau alternativele pentru lipsa de internet de aici!


Un alt dezavantaj a fost cu vecina mea și cu problemele ei la cap. Acum, fără mișto, tipa chiar avea probleme psihologice, iar toate acestea se revărsau în jurul cheii pe care continua să o învârtă în iala ușii, încuind și deschizând ușa, pentru 5-10-15 minute, în mod constant, în fiecare zi, cu precădere dimineața, pe la 6 și seara, înainte de culcare. Indiferent cât am încercat să îi spun că nu e normal ceea ce face, ea nu a încetat. Asta cred că a fost cea mai enervantă și cu dureri de cap experiență de aici, dar, ca să vedem și partea bună, ea m-a învățat să fac exerciții de respirație pentru a mă calma și să dorm, indiferent de volumul și intensitatea zgomotelor din jurul meu. Totuși, nu mai vreau să o repet niciodată și nu vă doresc așa ceva!

Au fost și altele mai mici, dar, per total, viața de cămin de la Medreville chiar e super! Ai liniștea și condițiile necesare pentru a te simți bine și în largul tău, dar și posibilitatea de a te distra cu prietenii pe care ți-i faci. Să nu mai scriu cât de fain e când aflii și că majoritatea studenților Erasmus stau în aceeași incintă ca și tine!
O să las o parte miiiiică din mine sau o să iau o parte din liniștea camerei de aici, cu mine.

Voi, Erasmușii care ați stat în cămine universitare, ce părere aveți despre condiții, locație, viața de acolo etc.?