Fugi, fugi, dar până unde?

Fugim, întotdeauna fugim. Fugim de o anumită situație, de el, de ea, de responsabilități, de sentimente, de încercări, de dorințe, de noi înșine. Fugim pentru că nu știm ce altceva să facem. Sau pentru că așa ne e mai ușor. Sau pentru că ne e frică. Sau din contră, fugim pentru că ne dorim prea mult. Nu știu, dar tot ce știu e că fugim.

Dar oare cât să o mai facem? Și până unde? Pentru că fie fizic, fie mintal, la un moment dat, o să obosim de atâta fugă. Și o să ajungem într-un punct final. O să ne lovim de un zid, de timp, de noi înșine și de gândurile și, poate, remușcările noastre.
Și vrând, nevrând, tot o să trebuiască să ne oprim să confruntăm acel ceva de care ne-am îndepărtat mai mult sau mai puțin. Acel ceva care fie ne va fi mult mai clar, pentru că în fuga noastră am avut timp să ne clarificăm asupra lui, să punem în balanță, să analizăm sau acel ceva care va fi al naibii de tulbure, pentru că nu am avut curajul, poziția sau contextul să-l înțelegem, să discutăm, să vedem, să știm. 

Am avut, și nu doar o dată, pornirea asta de a fugi. Voi nu? Nu mințiți. 

Dar oricât am fugi, tot de unde am plecat ne întoarcem. Ne întoarcem pentru că stă în firea noastră, ca ființe umane, să nu lăsăm un lucru neterminat, fie prin gândurile, fie prin faptele noastre. Pentru că oricât am fi de departe,  cu corpul, în minte și în suflet o să luăm cu noi toate amintirile. Deci, psihic și/sau fizic, la un moment dat, inevitabil...pornim înapoi. Înapoi spre ceea ce ne-a determinat să fugim, înapoi spre greșeli, dureri, defecte sau spre fericirea pe care ne era teamă să o consumăm sau pe care consideram că nu o merităm. Ne întoarcem spre noi, aceia din trecut pe care i-am lăsat acolo, într-un timp și într-un loc suspendat, cu tot ceea ce ne înconjura. Ne întoarcem, dar de multe ori, nu mai suntem aceiași noi. Suntem un noi pe care experiențele ne schimbă, ne modelează într-o direcție sau alta, ne îndeamnă spre diverse alegeri, motivații, comportamente. Important e să învățăm să ne îndrepte spre ceva bun, benefic, dar pozitiv nu numai pentru noi. Ci și pentru ceilalți.
Și cel mai important este să ne întoarcem mereu, pentru că merităm să ne lămurim asupra unui subiect, pentru că ceilalți, dacă este cazul, merită și ei o explicație, pentru că vorbele nespuse, rămân nespuse, iar treburile neterminate, nu au niciun rost. Pentru că noi avem un rost și trebuie să dăm un rost la tot ceea ce ne înconjoară.

Pentru că viața nu este făcută pentru a fugi, ci pentru a ști când să te oprești și a învăța cât să zăbovești cu fiecare om, în fiecare loc, pentru fiecare moment.

Curaj!